Când medicina nu mai are soluții în fața bolilor incurabile, unii pacienți în fază terminală ajung în centre de îngrijiri paliative. În medie, mai trăiesc aici 18 zile, timp în care se fac eforturi pentru a le ameliora durerile fizice și a le asigura un sfârșit demn. „Cei care ajung la noi sunt într-un moment în care au nevoie mai mult de grijă decât de medicație”, spune, pentru Libertatea, preotul și medicul Bogdan Chiorean, care conduce un astfel de centru în Cluj-Napoca.
FOTO Libertatea
„Oamenii ăștia se bucură de niște lucruri pe care noi nici nu le băgăm în seamă. Când v-ați bucurat ultima dată că respirați singuri? Sau când v-ați bucurat că puteți să umblați?”, întreabă Bogdan Chiorean, cel care se ocupă de Centrul de Îngrijiri Paliative Sf. Nectarie, din Cluj-Napoca. Centrul, o clădire modernă cu trei etaje, se află în vecinătatea căii ferate. Pe pacienți, oameni care își trăiesc ultimele zile de viață, îi bucură acest sunet. Trenul e simbolul și amintirea a ceea ce au trăit. „De pildă, își aduc aminte de când mergeau la mare”, explică Chiorean.
FOTO Libertatea
Din 2013, de când funcționează, peste 5.000 de pacienți au trecut pe la Centrul Sf. Nectarie. Aici ajung pacienți cu boli cronice progresive, boli incurabile, în stadiul terminal. Sunt oameni pentru care medicina nu mai poate face nimic.
„N-am întâlnit pacient care să vină la noi cu dureri controlate, pe care să le poată duce cu medicație. Durerile provocate de cancer, mai ales cele de la metastazele osoase, sunt niște dureri pe care noi nu ni le putem închipui. Am avut pacienți cu metastaze în toate oscioarele: în cap, față, picioare, mâini, coaste”, explică preotul.
FOTO Libertatea
Studiile arată că atunci când un pacient primește îngrijiri paliative, calitatea vieții lui crește considerabil. Conceptul de îngrijire paliativă este încă nou sau prea puțin abordat în medicina din România, iar centrele de alinare a durerii sunt puține și se chinuie să supraviețuiască din punct de vedere financiar. La început, la Centrul Sf. Nectarie erau 20 de locuri, acum sunt 40. „Era tare dificil, nu aveam pacienți, nu venea nimeni. Aveam 50 de angajați și un pacient. Stăteam lângă el și când a decedat vă dați seama că a fost cea mai mare tragedie”, își amintește preotul Chiorean.
Încet, încet au început să aibă mai mulți pacienți decât locuri și să se formeze liste de așteptare. „Aproape tot timpul lista de așteptare are între 80 și 120 de persoane. Din nefericire, cam 40% mai reușesc să ajungă”.
FOTO Libertatea
„Cea mai tristă expresie pe care o văd pe foile de transfer este: «Pacientul este deasupra resurselor terapeutice»”, spune Bogdan Chiorean.
„Aproape în fiecare lună avem și patru-cinci cazuri de deces în mai puțin de 48 de ore de la internare. Dar avem și pacienți care stau o lună, o lună și jumătate, se externează, apoi se internează din nou”.
„Cea mai mare minune este că centrul poate funcționa gratuit pentru pacienți”, spune mulțumit preotul.Practic, o bună parte din bani vine prin Casa de Asigurări – pentru pacienții care sunt asigurați. Iar celor care nu sunt asigurați, cazuri sociale, le plătesc ei asigurarea ca să-i poată interna. În rest, se finanțează prin donațiile pe care oamenii le fac din impozit, fonduri nerambursabile de la primărie și fonduri de la Arhiepiscopia Clujului.
Arhiepiscopia Clujului a construit și dotat această clădire de la zero, însă ușile centrului sunt deschise pentru toți oamenii, indiferent de credința sau confesiunea lor.
„Cred că ei experimentează veșnicia încă de aici. Secundele de durere sunt incredibile”.În 2014, Bogdan Chiorean, absolvent de Teologie și Stomatologie, își dorea să fie preot într-o parohie de țară, pe Valea Arieșului. Viața a avut însă alte planuri. N-a primit parohia, în schimb, a ajuns la cârma Centrului Sfântul Nectarie, care poartă numele ocrotitorului bolnavilor de cancer din Insula Eghina, Grecia. Avea 28 de ani atunci. „Așa a fost să fie, dar nu regret, pentru că aici mi s-a schimbat maxim modul în care prețuiesc viața”, spune azi. La început, nu știa nici el mare lucru despre ce înseamnă îngrijirea paliativă, dar s-a uitat la ce fac cei din afară și a luat notițe. Alte lucruri le-a învățat din mers. Pentru că pacienții sunt într-un echilibru sufletesc foarte fragil, când îi vizitează, preotul renunță la veșmintele bisericești și poartă cămăși colorate.
Avea 28 de ani atunci. „Așa a fost să fie, dar nu regret, pentru că aici mi s-a schimbat maxim modul în care prețuiesc viața”, spune azi. La început, nu știa nici el mare lucru despre ce înseamnă îngrijirea paliativă, dar s-a uitat la ce fac cei din afară și a luat notițe. Alte lucruri le-a învățat din mers. Pentru că pacienții sunt într-un echilibru sufletesc foarte fragil, când îi vizitează, preotul renunță la veșmintele bisericești și poartă cămăși colorate.
Personalul de la Centrul Sf. Nectarie spune că drumul pe care oamenii îl parcurg împreună nu se termină în momentul morții unuia dintre ei. Anual, fac un parastas pentru cei care s-au dus. Vor să umanizeze astfel prognosticurile cu care majoritatea pacienților ajung aici: că nu se mai poate face nimic pentru ei. „Poți face ceva pentru om, în amintirea lui, și după ce el nu mai e”.
Citeşte întreaga ştire pe: REPORTAJ. Dilema de a spune adevărul unui bolnav nevindecabil: De ce să nu-i lăsăm omului timpul rămas să-l folosească așa cum vrea el?
Source link