Un expert explică de ce nu trebuie niciodată să ne abținem în momentul în care ne vine să strănutăm.
Reţinerea unui strănut poate provoca multe daune, chiar grave. Un expert explică de ce înăbuşirea unui strănutar trebui să fie întotdeauna evitată.
Strănutul este un reflex care nu depinde în totalitate de voinţa noastră şi care constă într-o emisie rapidă, bruscă şi zgomotoasă de aer prin nas şi gură. Este provocat de stimularea şi iritarea terminaţiilor nervoase ale mucoasei nazale.
Este o acţiune de protecţie care are rolul de a elibera căile respiratorii de particulele iritante cu care au intrat în contact. Mai mult, poate fi asociată şi cu alergiile sezoniere sau poate fi un simptom al unei gripe sau al unei infecţii virale sau bacteriene.
„În timpul unui strănut”, explică Theresa Larkin, profesor de neuroştiinţe la Universitatea din Wollongong (Australia), „presiunea din căile respiratorii este de peste 30 de ori mai mare decât în timpul unei activităţi fizice. De asemenea, se estimează că viteza cu care aerul iese pe nas în timpul unui strănut este de 5 metri pe secundă, la peste 150 de kilometri pe oră”, potrivit Mediafax.
Având în vedere viteza cu care se strănută, s-ar putea să nu fie o idee bună să îl „înăbuşiţi”.
Ceea ce induce un strănut este activarea senzorilor nervoşi din nas. În interiorul cavităţilor nazale se află fibrele sensibile ale nervului trigemen care, atunci când sunt stimulate de o substanţă iritantă (alergeni, viruşi, bacterii şi chiar lichide) sau de alţi stimuli, sunt activate şi transmit un semnal către centrul respirator din creier. Aici, impulsurile declanşează strănutul.
Aerul expulzat prin nas elimină iritanţii care au provocat strănutul.
Nervul trigemen este una dintre cele 12 perechi de nervi cranieni care îşi au originea la baza creierului şi este unul dintre cei mai mari nervi senzoriali din organism. „Rolul său”, explică Dr. Larkin, “este de a transporta informaţiile senzoriale de la faţă la creier.
Nervii senzoriali ajung la creier prin măduva spinării şi pot transmite semnale de durere sau de iritaţie sau informaţii tactile. În măduva spinării, aceşti nervi comunică între ei prin intermediul „interneuronilor” înainte de a trimite mesajul către creier.
„Interneuronii”, explică Dr. Larkin, „sunt «porţile» teoriei controlului durerii. Un nerv care transportă un semnal de durere îi spune interneuronului să „deschidă uşa” pentru ca semnalul de durere să ajungă la creier. Dar nervii mai mari care transportă informaţii tactile pot„”închide poarta” şi bloca mesajele de durere să ajungă la creier.
În acest sens, un studiu a arătat că stimularea nervului trigemen prin mişcarea maxilarului poate reduce durerea de dinţi. Acest proces este evident la copii atunci când aceştia muşcă instinctiv lucruri sau îşi trag urechea în timp ce le ies dinţii. Aceste acţiuni pot stimula nervii tactili trigeminali şi pot reduce semnalele de durere prin mecanismul de “închidere a porţii”, conform Science Alert.
Deşi strănutul poate fi nepotrivit în anumite contexte, „blocarea” acestui reflex prin închiderea gurii sau a nasului poate fi foarte periculoasă. Dacă înăbuşim un strănut, presiunea din căile respiratorii creşte de cinci până la 20 de ori mai mult decât în cazul unui strănut normal, iar aerul presurizat care caută o cale de scăpare ar putea provoca o serie de daune: probleme ale sinusurilor, ruperea capilarelor din ochi, leziuni ale urechii medii şi interne, ruperea timpanelor şi infecţii.
„Deşi riscul este scăzut, au fost raportate cazuri de anevrism cerebral sau colapsul plămânilor”, subliniază cercetătorul.
Un caz clinic raportat în British Medical Journal descrie leziunile unui britanic de 34 de ani care evitase toată viaţa să strănute. După ce şi-a reţinut un strănut, tânărul a simţit o senzaţie ciudată în gât, ca şi cum ceva ar fi explodat. Câteva ore mai târziu, însă, a început să simtă dureri în gât, care între timp se umflase, iar vocea i se schimbase şi ea.
La spital, medicii au sesizat adevărate „dâre de aer” în regiunea retrofaringiană, emfizem şi o mică gaură în faţa traheei. Din fericire, perforaţia era foarte mică şi nu a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală. Cu toate acestea, tânărul a rămas spitalizat timp de două săptămâni, aşteptând ca ţesuturile să înceapă să se repare.
Potrivit experţilor, acest tip de rană după un strănut reţinut este foarte rar, dar nu imposibil.
Source link