Astăzi, 30 august 2020, se împlinesc 80 de ani de la semnarea “Dictatului de la Viena”, documentul prin care României i-au fost luaţi 43.492 km pătraţi din teritoriul naţional, incluzând Clujul, şi 2.667.000 de locuitori şi cedaţi Ungariei.
La 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena au fost semnate documentele “arbitrajului” germano-italian (“Dictatul de la Viena”), prin care nordul Transilvaniei, începând de la Oradea, partea de sud-vest, şi Maramureş, partea de nord, înglobând Clujul şi judeţele de-a lungul versanţilor vestici ai Carpaţilor, până în apropiere de Braşov erau cedate Ungariei.

Astfel, României i-au fost luaţi 43.492 km pătraţi din teritoriul naţional şi 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei şi 2,8% secui. Germania şi Italia au garantat inviolabilitatea noilor frontiere ale României. Aceasta a însemnat, însă, o pierdere a independenţei în politica externă şi subordonarea economiei sale efortului de război german.

În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (16-24 august), Ungaria a revendicat mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei. Delegaţia română a susţinut principiul schimbului de populaţie. În cele din urmă, tratativele au intrat în impas. Între timp, la 19 august au început, la Craiova, tratative româno-bulgare, privind cererea Bulgariei de revizuiri teritoriale faţă de România. În credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, negocierile s-au încheiat prin semnarea, la 7 septembrie 1940, a tratatului care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate, consemnează lucrarea “O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008).

În ziua de 27 august, guvernele României şi Ungariei au primit invitaţia din partea Germaniei şi Italiei de a delega pentru “arbitraj” la Viena, pe miniştrii de externe, investiţi cu “depline puteri pentru tratative”. Astfel, la 29 august, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, şi ardeleanul Valer Pop, membru al delegaţiei, plecau la Viena. Miniştrii de externe german Joachim von Ribbentrop şi italian Galeazzo Ciano au cerut la Viena, în mod ultimativ, guvernului român să comunice până la ora 24, în noaptea de 29/30 august, dacă acceptă sau nu “arbitrajul”.

La Consiliul de Coroană întrunit la orele 3 noaptea, au participat: I. Gigurtu – preşedintele Consiliului de Miniştri, consilierii regali şi membrii guvernului: C. Argentoianu, Gh.Gh. Mironescu, Victor Antonescu, A.C. Cuza, generalul Arthur Văitoianu, dr. C. Angelescu, mitropolitul Nicolae Bălan, Victor Iamandi, Al. Vaida-Voevod, patriarhul Nicodim Munteanu, Gh. Tătărescu, generalul Ernest Baliff, D. Caracostea, Nichifor Crainic, contraamiral N. Păiş, Ion V. Gruia, I. Macovei, David Popescu, Stan Ghiţescu, Radu Budişteanu, dr. Victor Gomoiu, dr. V. Noveanu, M. Priboianu, Andrei Rădulescu (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie), generalul Gh. Mihail (şeful Marelui Stat Major), Silviu Dragomir (deputat), Teofil Sidorovici (comandantul Străjii Ţării). Au mai fost invitaţi să participe şi liderii partidelor istorice, precum C.I.C. Brătianu, I. Mihalache, M. Popovici, dar şi cei ai Gărzii de Fier (Ion Moţa, Horia Zelea Codreanu).

Discuţiile au fost contradictorii. Primul-ministru Ion Gigurtu a informat Consiliul asupra notei ultimative primite de la Viena afirmând că “a refuza ultimatumul ce ni se dă, ar fi să mergem la distrugere sigură”. Carol al II-lea l-a întrebat pe generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, dacă în cazul respingerii arbitrajului România putea rezista cu forţa armelor. Acesta a răspuns că “spiritul oştirii este pentru a se bate”, dar că în eventualitatea unui război cu Germania, armata română ar putea rezista cel mult două săptămâni. O opinie similară a exprimat şi generalul Constantin Niculescu, ministrul Apărării Naţionale. Intervenţia celor doi a avut menirea, încă de la început, de a direcţiona hotărârea consiliului în sensul acceptării dictatului. Şedinţa a fost întreruptă de mai multe ori, neputând avea loc dezbateri ample, fiind făcute repetate intervenţii de la Viena pentru transmiterea neîntârziată a răspunsului, potrivit lucrării “Istoria românilor în timpul celor patru regi” (vol III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004).

Totuşi, mai mulţi din cei prezenţi au vorbit împotriva acceptării “arbitrajului”: Victor Iamandi (“Trebuie să rezistăm pentru că războiul nu s-a terminat”), Nicolae Bălan (“A accepta arbitrajul înseamnă a intra în necunoscut; ori, noi nu putem să lăsăm destinul neamului nostru pe seama necunoscutului”); Ion Mihalache (“Pământul ţării nu se poate ceda, nici discuta”); M. Popovici (“sunt hotărât pentru rezistenţă, pentru sacrificiul suprem al naţiunii”). De asemenea, C.I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Arthur Văitoianu s-au aflat printre cei care s-au declarat împotriva acceptării “arbitrajului”. Pentru acceptarea acestuia, s-au pronunţat: Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nichifor Crainic, Andrei Rădulescu, C. Argentoianu, Nicodim Munteanu, D. Caracostea ş.a.

21 de participanţi s-au pronunţat pentru acceptarea “arbitrajului”, 10 au fost contra, iar unul s-a abţinut. Cei care au votat “pentru” aparţineau cercurilor Palatului sau erau oameni politici strâns legaţi de Carol al II-lea, membri ai guvernului, precum şi reprezentanţi ai Gărzii de Fier. Cei care au votat “contra” proveneau, în principal, din Partidul Naţional-Ţărănesc şi din Partidul Naţional-Liberal. S-a abţinut Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării. Pe baza unui act semnat de Carol al II-lea şi de I. Gigurtu, delegaţia română a fost autorizată să accepte “arbitrajul”.

În aceste împrejurări, la 30 august, la Viena, era semnat dictatul impus de Germania şi Italia. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe şi delegaţia care îl însoţea, în frunte cu Valer Pop, au dorit să argumenteze cazul ţării sale în detaliu. Însă, în momentul în care i-a fost pusă în faţă harta mutilată a României, oficialul român a leşinat. Oferta de “arbitraj” a lui Hitler îi oferea posibilitatea de a alege să o accepte sau de a se aştepta la un război cu Ungaria sprijinită de Axă. După ce şi-a revenit, ministrul de Externe şi-a pus iscălitura pe acest document, în timp ce Valer Pop a refuzat categoric să-l semneze. După consumarea acestui moment, Germania şi Italia au dat garanţii “pentru integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român”, pentru a mai atenua din impresia pe care acest act avea să o producă asupra României.

Consiliul de Coroană convocat din nou la Bucureşti, care, în faţa ameninţării Germaniei şi a trupelor ruseşti de-a lungul Prutului, a distrugerii complete a României, şi considerând că avea de ales “între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”, a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena. După doar 22 de ani de existenţă, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare încetase să fiinţeze. “Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine” preciza o analiză a situaţiei făcută de Marele Stat Major. Unul din martorii acestor evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu consemna: “România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”. (“O istorie sinceră a poporului român”, Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008; “O istorie a românilor”, Ion Bulei, Editura Meronia, 2007)

Manifestaţii de protest au avut loc în întreaga ţară. Cele mai puternice demonstraţii au avut loc la Cluj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Orăştie, Constanţa, Iaşi şi Baia Mare. Considerat, pe bună dreptate, răspunzător de catastrofa României, regimul dictaturii regelui Carol al II-lea s-a prăbuşit odată cu frontierele ţării. Regele nu îşi îndeplinise principala obligaţie – aceea de a menţine integritatea teritorială a României: ţara pierduse, în mai puţin de trei luni, 99.738 km pătraţi (33,8% din suprafaţa totală) şi 6.821.000 locuitori (33,3% din populaţia sa).

Regele Carol al II-lea, ca factor politic, îşi pierduse orice credibilitate. În faţa ostilităţii generale şi a unei ameninţări de răscoală legionară, Carol al II-lea prin Decretul regal din 5 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 27 februarie 1938, Corpurile legiuitoare au fost dizolvate, prerogativele regale au fost restrânse substanţial şi dreptul de conducere autoritară a statului a fost transferat generalului Ion Antonescu. Prin aceste decrete s-a pus de fapt capăt regimului instaurat la 10 februarie 1938. Răspunzând unei dorinţe generale şi în consens cu liderii partidelor tradiţionale, Ion Antonescu i-a cerut suveranului să abdice în favoarea fiului său. Fără a folosi formula “abdic” în proclamaţia sa către ţară, ci doar pe aceea de “trecând astăzi fiului meu…grelele sarcini ale guvernării”, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a transmis prerogativele regale fiului său Mihai, notează “O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007), arată o analiză Agerpres.

Foto: azopan.ro – Cluj-Napoca, intrarea armatelor ungare în Transilvania de Nord

Source link