Nepotul direct al Regelui Mihai a acordat un interviu pentru ZIUA de CLUJ în care a vorbit despre proiecte de viitor, Cluj, responsabilitate istorică şi… a fi tătic.
Dacă pentru Nicolae al României anul 2018 a fost cel al întemeierii unei familii – printr-o căsătorie care a atras atenţia presei internaţionale – 2019 a fost cel al fondării propriei organizații nonguvernamentale (ONG). În această nouă dinamică, Transilvania şi Clujul joacă un rol important, pe care Nicolae îl împărtăşeşte exclusiv cu cititorii ZIUA de CLUJ.

Interviu de Radu Albu-Comănescu

Dragă Nicolae, ce ne poţi spune despre ONG-ul pe care îl prezidezi, la o jumătate de an după lansare ?

NdR: Asociaţia Principele Nicolae e o organizaţie tânără, pe moment în aşteptare ţinând cont de circumstanţele Covid. Sunt foarte mulţumit de modul în care ne-am desfăşurat activităţile, de impactul avut şi de interesul arătat de publicul larg. Din acest punct de vedere, proiectul nostru de promovare a istoriei regalităţii în şcoli a primit feedback pozitiv şi are pentru noi o mare importanţă. Sperăm să ne putem relua în toamnă activitatea şi cu al doilea proiect („Codrii de Mâine”), prin care intenţionăm să plantăm un milion de puieţi, reîmpădurind zone afectate de inundații.

Aşteptăm să vedem ce se întâmplă în lunile viitoare. Suntem mai departe în căutare de sponsori. Situaţia din prezent nu e uşoară. Cunosc organizaţii care şi-au pierdut sponsorii pentru că aceştia şi-au suspendat activitatea; în alte cazuri, sponsorizările primite sunt mult reduse. Cred că va lua aproximativ un an jumătate pentru a reveni la normalitate.

Care sunt proiectele principale?

NdR: Pentru moment, singurul care are viaţă şi suflet este proiectul privind istoria monarhiei, pe care îl ţinem online şi interacţionăm în acest fel cu tinerii din România. Sper ca în lunile de vară, în iulie sau august, să le reluăm pe cele legate de mediul înconjurător – dar, evident, trebuie să ţinem cont de restricţiile în vigoare, de ce ne va fi permis să facem şi ce nu.

Am reporni, împreună cu tineri şi studenţi, pregătirile pentru reîmpădurire, care sunt atât de importante. Nu aş începe alte proiecte pentru că trebuie să le analizăm pe cele în derulare. Un posibil proiect, totuşi, cu şanse bune de a deveni realitate, este un parteneriat între asociaţia caritativă pe care o conduc şi Tăşuleasa Social.

Încerc să strâng un grup de jurnalişti, agenţii de turism, bloggeri şi influenceri care să vină şi să descopere România în aspectele ei de natură şi tradiţii, altele decât viaţa urbană în permanentă creştere. I-am lua cu noi pe traseul Via Transilvanica pentru câteva zile şi le-am prezenta câteva oraşe pe o perioadă de, să spunem, cinci zile.

Căutăm totodată, într-un fel sau altul, să obţinem un vagon de tren, să-l personalizăm şi să-l folosim ca mijloc de transport pentru a ne prezenta proiectul, să le arătăm România şi să le oferim o primire absolut unică. Discuţiile sunt la început, dar sperăm să înaintăm şi să ne atingem scopul.

Aceasta este situaţia de acum, într-o perioadă instabilă şi plină de provocări. Voi urmări cum progresează lucrurile peste vară înainte de a lua o decizie finală, însă mi-aş dori să putem avea cel puţin un eveniment de mari dimensiuni – sau două – în toamnă, pentru plantările de puieţi, undeva în ţară, poate chiar în Cluj. O vom face urmărind dacă restricţiile devin mai severe sau dacă se vor relaxa.

Cum vezi impactul pe care asociaţia îl poate avea în societatea civilă de la noi?

NdR: Din perspectiva proiectului privind monarhia în România, observ un impact pozitiv asupra tinerilor cu care am vorbit. Proiectul nostru nu e unul de a da lecţii, ci de a deschide un capitol din istoria noastră ca un soi de introducere, ţinând cont de faptul că discutăm cu liceenii şi studenţii în întâlniri de doar două ore.

Timpul este puţin pentru a acoperi întreaga istorie în detaliu; dar multora dintre ei, gândindu-mă la feedback-ul primit – pentru că sunt descendentul celor care au avut un impact considerabil ca regi – întâlnirile le oferă indirect o posibilitate de a intra în contact cu această parte a istoriei.

Cred că e un lucru important pentru toţi cei care învaţă despre anumite perioade istorice; eu însumi, de exemplu, nu am avut un interes pentru istorie, o găseam plictisitoare, plină de date şi evenimente pe care trebuia să mi le amintesc.

Era ameţitor, confuz şi părea mai degrabă o poveste scoasă dintr-o carte decât din realitate. Dar după aceea am venit în România şi am putut relaţiona cu o serie de momente din istoria noastră, mergând în diferite locuri, şi mi-am dat seama că până în acea clipă nu avusesem posibilitatea să ating, ca să spun aşa, un moment istoric… Să pot interacţiona fizic cu trecutul m-a ajutat să îl învăţ.

Acest proiect al istoriei monarhiei româneşti contextualizează bine şi văzând reacţiile de după întâlniri îmi dau seama că cei care participă înţeleg mai clar motivele de a fi avut o monarhie, un Rege şi o Familie regală. Într-o monarhie constituţională se regăsesc aceste două entităţi, şi cred că e important pentru tânăra generaţie să le înţeleagă şi să înţeleagă ce oportunităţi au creat ele. Suntem la început cu acest proiect, am avut întâlniri cu câteva sute de liceeni şi e un pas în direcţia bună; sper că ne vom întâlni alte câteva sute, mii chiar, în anii care urmează.

Iar în legătură cu proiectul Codrii de Mâine, sper să-mi pot folosi poziţia pentru a crea o conştientizare mai adâncă nu numai legat de despăduriri, ci şi asupra schimbărilor climatice, pentru că la urma urmelor pădurile sunt direct legate de schimbările climatice. Pădurea e centrul vieţii; fără pădure, viaţa riscă să dispară. Plantarea de copaci nu este doar legată de a „returna ceva” planetei şi a înlocui ceea ce am consumat, dar şi de a forma o comunitate împreună.

Cei care participă la împăduriri nu sunt numai copii sau adulţi sau seniori, ci o comunitate de vârste diferite care pune mână de la mână într-un efort comun. Atingând copacii, atingând solul, încep să înţeleagă cât de serioasă este problema. Indirect, aceasta educă o comunitate şi o face să evolueze, să-şi dea seama că trebuie să începem să avem grijă de natura înconjurătoare, iar aceasta se învaţă atingând-o.

Sper să putem să ne ducem obiectivul la îndeplinire, însemnând să plantăm un milion de puieţi, deşi nu cred că în situaţia actuală, influenţată de Covid, îl putem atinge prea curând. Dar când vom fi la acel nivel, vom putea spune tuturor: „Iată, am făcut-o!, am reuşit să avem un impact pozitiv asupra vieţii oamenilor.”

Cu ce poate contribui Clujul la iniţiativele tale? Vrei să creezi câteva parteneriate stabile în zonă? La ce fel de parteneri te-ai gândit?

NdR: Cluj este una dintre cele mai influente zone din România; nu doar oraşul, ci întreaga regiune. E probabil cel mai bun exemplu din România de azi despre cum comunitatea se poate dezvolta nu doar sub aspect social, ci şi în domeniul business. Combini cele două şi astfel poţi creşte nivelul calităţii vieţii, un lucru pe care toţi românii încearcă să-l obţină.

Sper să pot reveni la Cluj în toamnă, sau anul viitor, şi mi-ar plăcea să pot crea relaţii în mediul de afaceri, în zona educţională, fie cu licee, fie cu universităţi. Ar fi fantastic. Sper, totodată, că și Clujul îşi va continua reputaţia de “trendsetter”, de a fi un exemplu pentru România şi că vom putea organiza un eveniment major pe partea ecologică.

Ştiu că, pe partea istorică, monarhia face parte din interesele clujenilor, fie că sunt români, maghiari sau germani; indiferent de origini, spiritul acesteia e foarte prezent în oraş, ceea ce e minunat. Mi-ar face mare plăcere să pot merge la Cluj pentru a întâlni studenţii şi liceeni, să purtăm o discuţie despre monarhie< sunt convins că proiectul va fi primit cu braţele deschise.

Într-o notă mai personală: cum te simţi la Cluj?

NdR: Încă de la început, Clujul e pentru mine fascinant prin modul în care s-a dezvoltat, atât de independent faţă de alte oraşe şi faţă de guvernul de la Bucureşti. Îl felicit pe primar pentru felul în care a investit în oraş şi în bunul trai al cetăţenilor, punându-i înaintea intereselor personale sau de partid. Întotdeauna m-am simţit bine, întotdeauna am fost bine primit, oraşul are o energie excepţională, tânără, internaţională. E un loc captivant, distractiv, are atât de multe de oferit şi abia aştept să mă pot întoarce.

Eşti a şasea generaţie din familia ta care se dedică, sub o formă sau alta, serviciului public. Patru dintre ei au purtat Coroana României, iar tu eşti cel pe care Statutele din 2007 îl desemnau drept moştenitor. Cum îţi concepi această responsabilitate acum, în 2020, şi care ar fi mesajul tău pentru societatea românească la momentul de faţă ?

NdR: În 2007, când am fost numit succesor, s-a petrecut o coincidenţă; decizia fusese luată de bunicul meu către sfârşitul lui decembrie. Trebuia să-mi dau seama încotro se va îndrepta viaţa mea în viitor. Am cerut sfatul unchiului meu şi al mătuşii mele [A.S.R. Margareta de România, Custode al Coroanei, şi Radu, Principe consort – n.a.], al bunicilor mei, pentru a înţelege mai bine ce însemna potenţialul meu rol în România. Sau, mai bine spus, al rolului meu public.

Până atunci, auzisem doar punctul de vedere al altora, cum că lucrurile ar putea fi într-un fel sau altul; că dacă accept, îmi va fi spus cum să mişc, unde să merg, ce să fac, când, şi aşa mai departe, iar viaţa cuiva căruia să i se dicteze cum să se îmbrace, cum să vorbească, la ce evenimente trebuie să fie prezent, nu era ceva care să mă entuziasmeze. Îmi părea mai degrabă o închisoare decât o posibilitate de a contribui la societate.

Această perioadă a durat până prin decembrie 2009. Am venit în România mai des, am vorbit mai amănunţit cu mătuşa, unchiul şi bunicii mei despre România, despre rolul Familiei, trecutul, prezentul şi viitorul acesteia, despre cum va fi pentru mine, ce însemna realitatea unei vieţi publice şi dacă mi se potriveşte…

Dacă refuzam, mă întrebam ce ar însemna pentru România, ce ar însemna pentru Familie; dacă acceptam, aveam aceleaşi întrebări. Cea mai importantă întrebare pentru mine era totuşi alta: puteam să îndeplinesc rolul care putea fi aşteptat de la mine la un moment dat?

Coincidenţa a fost că bunicul a ales să mă numească Succesor, un semn pentru mine că trebuie să mă preocupe serios chestiunea, că nu o puteam trata cu uşurinţă. Opinia mea era următoarea: primeam titlul [Principe de România – n.a.], dar dacă îl acceptam, era clar că nu puteam rămâne în Anglia sau în Regatul-Uni. Când porţi un titlu şi un nume care sunt cele ale unei Ţări, nu îţi poţi petrece timpul în străinătate.

A doua chestiune era: accept titlul, dar sunt oare pregătit?… Puteam amâna, dar ce ar fi însemnat aceasta?… A treia: poate această viaţă nu e pentru mine, poate îl refuz… Trebuia să găsesc răspunsurile la una din cele trei întrebări. Nu a fost uşor. Dar am acceptat, m-am mutat în România şi mi-am asumat această responsabilitate – pentru că este o responsabilitate; e mai mult decât o poziţie, mai mult decât un rol.

Ai un rol, ai o poziţie, ai o responsabilitate; în plus, trebuie să fii şi un simbol, un exemplu. Am văzut aceasta mai degrabă ca pe un dar de la Dumnezeu decât ca pe-o sarcină stânjenitoare, sau o responsabilitate prea grea. Fireşte că rămâne ca atare, însă e un dar: nu mulţi oameni au această posibilitate de a ajuta societatea, comunitatea sau chiar Ţara aşa cum Familia mea a făcut-o câteva generaţii.

Carol I începuse ceva: de ce să se oprească la a şasea spiţă? Fiecare generaţie trebuie să îşi aducă contribuţia, fie că joacă un rol major sau mai redus în societate, dar trebuie să contribuie. Am simţit că e necesar să ajut societatea românească în orice fel posibil, fie că voi avea susţinere financiară sau nu, fie că voi avea susţinerea opiniei publice sau nu.

Am considerat întotdeauna că numele meu este De România, şi ar fi o ruşine să întorc spatele Ţării şi celor împlinite de strămoşii mei. Am fost adoptat de această ţară şi am adoptat-o la rândul meu, o iubesc aşa cum cred că toată lumea o iubeşte, poate chiar mai mult. Primind acel dar, am acceptat să o servesc cu toate capacităţile mele, iar dacă aceasta mă va conduce în fruntea unei instituţii vom vedea pe viitor… Dar pot face atâtea fără să fiu Șef al vreunei instituţii, şi mă voi mobiliza în această direcţie.

Ce gânduri îţi inspiră contextul actual?

NdR: Ceea ce aş adăuga pentru momentul de faţă dominat de Covid este că noi, românii, trebuie să fim mult mai uniţi, să punem deoparte interesele individuale şi să ne concentrăm pe ceea ce este important, nu pe disputele cu vecinii, societatea sau partidele.

Este vremea în care trebuie să vedem ce poate oferi România comunităţii internaţionale; trebuie să începem cu o gândire locală, şi apoi globală; sau, ca să folosesc un cuvânt dintr-o mai veche campanie britanică, „glocal”.

Putem gândi global, dar să acţionăm local, să fim uniţi, să ne ajutăm, mai ales pe cei cu afaceri regionale şi naţionale, ale căror produse au aceeaşi calitate ca şi cele străine; ar trebui să-i susţinem şi astfel să-i aducem economic acolo unde au fost, pentru că am deveni o societate mai puternică, iar standardul de viaţă s-ar îmbunătăţi. Să fim uniţi şi să gândim deci „glocal”. 

Ar fi o societate mai coerentă, fără îndoială, şi, în multe feluri mai sigură pentru generaţiile viitoare. Ceea ce mă face să te întreb: cum te simţi ca viitor tătic?

NdR: Toată lumea care este părinte sau e pe cale să devină ştie că vorbim de o perioadă extraordinară; eu sunt încântat de ce urmează (râde). E o responsabilitate imensă (din nou!), dar ştiu că ne vom descurca minunat. Abia aşteptăm să ne creştem copilul şi să descoperim împreună provocările condiţiei de părinte. E un cadou extraordinar şi ne bucurăm să-l primim aşa cum se cuvine.

Nicolae, calde mulţumiri pentru gândurile generos împărtăşite; cred că sunt în asentimentul tuturor clujenilor în a vă ura, Alinei şi ţie, o vară cât mai senină şi mai ales bun-venit la Cluj în toamnă! (Radu Albu-Comănescu)

Source link