Întoarce şi celălalt obraz, doar ca să-ţi iei avânt să-i tragi un cap în gurăVă plac poveştile cu caporali? Dar am şi eu eu de zis una. Şi am şi cu poză…Am făcut armata la Regimentul de Gardă din Bucureşti cu baza pe bulevardul Ho Chi Min. Cum eu n-am înţeles nimic din armată, nici Armata n-a înţeles nimic din mine, aşa că, după două luni, am fost vărsat la Compania de Pază a Academiei Militare cu recomandarea de a fi ţinut în arest până mi se termină stagiul, „dacă vor să nu aibă probleme”.Să ai o şansă cât de mică să nu se prăvale o instituţie pa cap să te împacheteze şi să-şi ia în serios rolul de „părinte” care „face om din tine”, trebuie să înţelegi cum funcţionează acea instituţie, legile şi regulamentele după care funcţionează.Aşa că m-am pus pe citit şi pe priceput reguli, legi şi regulamente. Apoi am dat un examen şi din soldat am devenit caporal. Am apucat să fiu şi fruntaş câteva luni mai încolo, dar asta-i altă poveste.E iarna lui ’83, o iarnă cum numai în Bucureşti puteai avea: cu un ger de crăpau pietrele. Caporalul Lungu îşi ia în primire prima misiune de gardă: comandantul gărzii la Academia Militară (cea de la „Leu”). Corpul de gardă era un subsol şi atât. Mâncarea era adusă cu cârca în „marmite”. De la „Companie” la „Academie” făcea gheaţă, iar în Corpul de Gardă nu era nici măcar un mijloc de a o dezgheţa. Şi atunci statul avea grijă de cetăţenii săi. Grijă să simtă că „servesc” Patria şi că se călesc servind-o. Încercaţi voi să mâncaţi varză „de armată” cu flori de gheaţă – aşa că am făcut foamea în prima zi şi noapte de „serviciu”.Ordinul era „vă descurcaţi”. Aşa că dimineaţă am început să mă descurc. Şi ce văd? Popota Academiei la cinci paşi de noi şi cum un bucătar vărsa la canal cu marmitele „cacao cu lapte” şi arunca resturile micului dejun al „elevilor” ofiţeri. Aşa că m-am echipat frumos, conform „regulament” şi m-am dus la cerşit.„Sunt funcţia, gradul” (că funcţia dobora gradul), „am văzut că aruncaţi la canal şi gunoi bunătate de mâncare, avem următoarea situaţie, mor copiii ăştia de foame, aş vrea să stau de vorbă cu cineva care să ia decizia să ne daţi nouă 13 porţii din ce aruncaţi, sau măcar să ne daţi posibilitatea să ne încălzim mâncarea la dumneavoastră în popotă”.Au ieşit bucătăresele să se râdă de mine: „Ce vrei, măi, nespălatule” (deh, uniforma statului, la a treia sau a patra generaţie de purtat, n-aţi vrea să mă fi văzut).„Dispari, măi de aici!”„Dar, vă gândiţi că vorbim despre nişte copii care nu au ce mânca, care vă apără, care suferă, care ar putea fi chiar copiii dumneavoastră? V-ar face plăcere să ştiţi că cineva îşi bate joc de copilul dumneavoastră, aşa cum îşi bate cineva joc aici? Doar aruncaţi mâncarea aia. Măcar să le încălzesc mâncarea pe care o prmesc”…„Dispari!”Cert este că n-am reuşit nici măcar să intru pe uşa popotei.Aşa că „m-am orientat” – altă expresie învăţată atunci. Şi am luat Regulamentul de Gardă (celebrul RSGG). Unde scria frumos ceva de genul (citez din memorie ideile principale): „Comandantul gărzii, împreună cu două santinele echipate cu armamentul din dotare şi muniţie de război, are obligaţia de a controla la terminarea programului la Punctul de Control, inclusiv corporal, personalul angajat al unităţii aflate în pază şi apărare”.Aşa că „am întors şi celălalt obraz” şi m-am prezentat conform Regulament la Punctul de Control la terminarea programului. Primul lucru a fost să-l arestez pe imbecilul de „ta major” care era acolo şi căruia nu-i venea să creadă că Regulamentul zice ceea ce zice (aveam funcţie mai mare).Apoi i-am luat pe rând pe toţi şi toate, care cum au apărut cocoşaţi şi cocoşate de mâncarea pe care o furau. Legitimat, consemnat la tabel, confiscat mâncarea, azvârlit pe uşă afară.„Maică, luai şi eu doi peştişori pentru copii, nu fii hain!” „Desigur, maică, te rugai şi eu de ceva mâncare pentru nişte amărâţi mai de dimineaţă, sau măcar să mă laşi să le încălzesc mâncarea. Ce mi-ai zis?” „Dispari!” „Păi, dispari!”Ce mai vaiet, ce mai vuiet… „mă nenoroceşti”. „Pardon, te-ai nenorocit singură când ai uitat să fii om”… În fine, vă jur: în viaţa mea nu am văzut atâta de haleală scoasă cu plăsuţa şi sub pulpana hainei, câtă am văzut atunci.Pe la miezul nopţii am primit un telefon: „Tovarăşul comandant? Sunt generalul X, şeful Academiei Militare, îmi cer scuze pentru neînţelegerea iscată bla-bla-bla, haideţi să nu facem un eveniment din toate acestea”.N-am făcut, că nu acesta era scopul. În schimb, de atunci şi până m-am „liberat”, oamenii mei au avut mâncarea caldă cu fundiţe şi complimente din partea Popotei. Când se schimba garda, făceau ăia punct de observaţie: „Cine e Comandantul?” „Nebunul ăla cu mustaţă. Fiţi oameni!”Prin urmare: se fură de când ne ştim. Se fură, dar nu se împarte, acesta este şi motivul pentru care se ajunge la conflicte. Dacă se ajunge la conflicte, este bine să ştii cum să le gestionezi, să-ţi cunoşti duşmanul ca pe tine însuţi şi să nu faci nimic din ceea ce nu ai face tu dacă eşti în locul lui. Iar când ţi-ai obţinut poziţia de forţă, nu abuza. Că orice abuz îţi va sparge şi ţie buza.E bine să ştii legea – uite legea poate folosi scopului chiar şi într-un regim totalitar, chiar şi într-un sistem închistat, abuziv. Dar legea nu garantează imunitate pentru totdeauna. Maxim impunitate după ce fapta s-a consumat.Ni se spune despre iubire, dar la adăpostul acesteia se fac toate atrocităţile. Se rescriu „Învăţământele” despre iubire, înlocuindu-le cu ură: în fond, scopul scuză mijloacele. Iubire fără respect şi înţelegere nu există. Ori nimeni nu înţelege pe nimeni, nimeni nu respectă pe nimeni, doar se cere iubire.Iar eu vă zic: nimic nu este mai periculos decât cel care nu mai are nimic de pierdut, cel care te va putea privi de sus, de pe marginea piscinei: el cu un topor în mână, tu în chiloţei. S-a mai întâmplat, se va mai întâmpla.Iar cei mai proşti sunt cei care cred că cu bani îşi cumpără liniştea. Că, plătind puţin din ce-au luat în general cu japca, falsul şi minciuna, le asigură siguranţa.Dar eu vă întreb: 100 de jandarmi echipaţi până în dinţi, aflaţi între 10.000 de oameni care sunt dispuşi să întoarcă celălalt obraz doar ca să-şi ia avânt să dea un cap în gură, se gândesc la cum să apere Legea, sau la cum să ajungă întregi acasă, la copii şi la nevastă?Atâta s-a abuzat de iubire, că a ajuns să semene cu un viol în grup.Şi, gata! Victor Lungu, jurnalist, scriitor, făcător de ciorbe memorabile cu borș și tarhon

Source link