Istoricul Csaba Szabó, lector universitar la Universitatea din Szeged, absolvent al Universității Babeș-Bolyai și al Universității din Erfurt, susține că Lapidariul Medieval din cadrul Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca a fost închis pentru că lipsesc exponatele românești, fiind prezente numai cele maghiare sau germane. Lapidariul a fost închis după numai o zi de la inaugurarea cu pompă, alături de ministrul Culturii, Raluca Turcan, și primarul Clujul, Emil Boc.
Conducerea Muzeului a spus că au fost probleme tehnice, fără a furniza alte explicații.Într-un material publicat pe platforma de idei Contributors.ro, istoricul Csaba Szabó a spus că românii nu au ce monumente să expună, pentru că acestea nu au existat”În 1859, la sugestia contelui Imre Mikó a fost înființată Societatea Muzeului Ardelean și colecția sa de antichități, precum și Lapidariul medieval, care mai târziu vor sta la baza Muzeului Transilvaniei. La doar câțiva ani după înființarea Societății, în anii 1860, Károly Szabó a scris celebra sa listă de monumente de piatră medievale și moderne găsite și păstrate în Cluj, vizitabile în cadrul lapidariului. Sau… ar putea să fie vizitabile.Astfel, deus ex machina ne aduce în prezent, în anul 2023, la povestea tragicomică a unui Lapidariu medieval și modern, ținut cu ușile închise de mulți ani. Lapidariul medieval și premodern, precum și expoziția de bază a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei au fost închise de mai mulți ani, excepție făcând câteva expoziții temporare de succes. Este o particularitate a muzeologiei românești aceea că marile muzee, în special cele naționale, sunt închise ani sau decenii, într-o stare de funcționare deficitară, în așteptarea renovării. Motivele sunt multiple: nu există bani pentru renovarea clădirilor monumentale și a monumentelor care adăpostesc zeci de mii de obiecte, dar în multe cazuri există și o problemă legată de modul în care se prezintă trecutul prin intermediul obiectelor.Trecutul material (arheologic) este greu de încadrat în narațiunea mitului istoric național românesc (pe care l-am numit recent „metaistoria Daciei eterne”), a cărui teză principală este continuitatea etnică, culturală și identitară a populației majoritare din această regiune neschimbată geografic de mii de ani. Deși acest binecunoscut mit istoric devine din ce în ce mai puțin sustenabil, iar astăzi este din ce în ce mai jenant pentru tinerele generații de istorici să promoveze această metaistorie, din păcate, Academia Română, Biserica Ortodoxă și clasa politică continuă să considere teza dogmatică a teoriei continuității (dacică, romană, daco-romană, românească) drept un fundament pentru narativa etnogenezei. Am văzut recent acest lucru reflectat în ceremonia de inaugurare a lapidariului, frumos restaurat după ani de tăcere și izolare, de către experți maghiari și români, precum și în declarația instituției, venită a doua zi, ca un duș rece, prin care porțile lapidariului au fost din nou închise.Deschiderea lapidariului a fost primită extrem de pozitiv atât de presa maghiară, cât și de cea română, iar, judecând după postările de pe pagina de Facebook a muzeului, și personalul instituției a întâmpinat cu bucurie deschiderea expoziției, care a fost de mare interes, schimbând chiar și imaginea de copertă a paginii muzeului. Apoi, la vernisaj, s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aștepta, judecând după expresiile fețelor din imaginile video.Emil Boc, primarul orașului, în discursul său de șase minute, a prezentat o variantă radicală a teoriei continuității, ce rar am mai văzut in mediul public, mai ales la Cluj. În prima jumătate a discursului său, a analizat numele muzeului: „Muzeul Național al Transilvaniei”. A evidențiat două concepte: „Transilvania” și „național”, două concepte despre care a spus că sunt inseparabile, cuvinte melodice, frumoase, de suflet, după cum spune și academicianul Ioan Aurel Pop. Menționarea președintelui Academiei anunța deja că nu ne putem aștepta la nimic bun, dar Boc a mers și mai departe. A felicitat conducerea muzeului pentru că a redat orașului și lumii, după 30 de ani de așteptare, lapidariul medieval și modern, așteptat de atâția oameni din țară și din străinătate. Potrivit lui Boc, rolul muzeului este de a „arăta că suntem aici de mii de ani”, pentru că de-a lungul istoriei au existat daci, romani, daco-romani, români, unguri, slavi, secui (aici și-a dat seama că a greșit cronologia și s-a corectat: sași), dar singurul punct comun în acest lung proces milenar este cel ratificat de președintele american Woodrow Wilson în 1918, și anume dreptul la autodeterminare pentru majoritatea populației. Aici, Boc a repetat varianta protocronistă a continuității, a evocat o istoriografie din epoca de „glorie” ceaușistă, după 1975. Primarul clujean a repetat doar mitul istoric născut în adâncurile naționalismului secolului al XIX-lea, conform căruia pe teritoriul Transilvaniei au apărut și au dispărut popoare, comunități mici și mari, indivizi și grupuri, dar un lucru a rămas neschimbat: unitatea și continuitatea culturală care a constituit identitatea românească de la daci până în zilele noastre („strămoșii noștri”).”(…)„Poate că discursul lui Boc a vrut să contrabalanseze monumentele maghiare și săsești care sunt numeroase în lapidariul medieval și premodern: să evoce tăcerea populației și a cetățenilor români absenți de secole din orașele transilvănene, care au fost, din nefericire, ținute de istorie în afara zidurilor orașelor transilvănene pentru foarte mult timp. Încărcătura istorică a acestui fenomen ar putea fi dezbătută și este într-adevăr foarte greu de acoperit acest gol într-o expoziție despre Evul Mediu și epoca modernă în Transilvania. Nu este o coincidență faptul că aceste două perioade nu au fost expuse în muzeele transilvănene foarte mult timp sau li s-a acordat un rol minim, deoarece patrimoniul material al românității transilvănene din perioada Arpadiană până în secolele XVII-XVIII (până la apariția celor mai vechi izvoare etnografice și icoanografice, funerare românești) este abia perceptibil. Această poveste este deosebit de disonantă în categoria monumentelor de piatră, care, în calitate de simboluri ale existenței urbane, nu au fost legate de români până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.Discursul lui Emil Boc evocă cea mai profundă traumă colectivă a istoriografiei și a identității naționale românești, pe care nu a reușit să o vindece nici după o sută de ani: cum să integrăm în istoria României moștenirea urbană și instituțională maghiară și săsească? Cum se poate împăca istoria românilor, săracă în patrimoniu material urban și abia perceptibilă înainte de secolul al XVIII-lea, cu piesele monumentale ale „cuceritorilor” și ale „naționalităților conlocuitoare”? Acestea sunt dileme reale, care necesită o dezbatere publică și academică, muzeală. Dar acest discurs indică, de asemenea, că aceste răni profunde și traume colective, transgeneraționale, nu se vor vindeca până când nu va exista o discuție reală, un dialog onest asupra celor mai sensibile probleme istoriografice, care ne afectează și azi, în secolul al XXI-lea”.Csaba Szabó, istoric al religiilor, este lector universitar la Universitatea din Szeged. Absolvent al Universitatii Babeș-Bolyai și Universitatea din Erfurt, este specialist în religia antică romană și în recepția antichității in România. A publicat 8 cărți, 60 de studii și peste 450 de articole de popularizare (sub numele T. Szabó Csaba).Textul complet pe Contributors.ro

Source link