Început de vară. Vineri.Caporalul Huc, 19 primăveri, transmisionist instruit să ucidă inimile mamelor cu fete bătrâne – „uite-l, Doamne, e și frumușel și mai are și armata făcută” – mergeam spre Ministerul Apărării din Drumul Taberei. Când am coborât din tramvaiul 41, am primit un covrig de la un bătrân cocârjat, care m-a oprit și mi-a spus o poveste despre cum a făcut el armata la tancuri, în anii 50.Paranteză. Nu a existat ieșire din unitate, fie de la Buzău, fie de la Otopeni, în care caporalul Huc să nu primească un covrig. Așa era lumea atunci, imediat după Revoluție – îți dădea tot ce avea mai bun. Mai mult, cred că în 26 – 27 decembrie 1989, o tânără de liceu din Buzău mi-a înfipt în țeava pistolului mitralieră un trandafir. Din iubire și respect, presupun. Tânăra era în parc, în Crâng, cu iubitul. Ăla s-a uitat fioros spre domnișoara care, practic, arunca trandafirii pe care el dăduse bani, în flintele soldaților. După ce am făcut câțiva pași, am scos trandafirul și l-am aruncat. Eram doar în misiune…… se zvonise că teroriștii se ascund în tabela de marcaj a stadionului din Buzău. Când am ajuns acolo, cel mai curajos dintre noi – nu eu – a urcat ca un veritabil cercetaș în tabela de marcaj. A scos capul prin cercul de sub inscripția OASPEȚI și comandantul plutonului l-a întrebat de jos, în ciuda evidenței: “Ai găsit ceva, Păpurică?” Iar ăla, din înaltul tabelei, a răspuns: “Fix un căcat. Am și călcat în el, să-mi bag picioarele…” Asta și făcuse, își băgase picioarele unde nu trebuie. Încă ceva, nu îl chema Păpurică, dar ăsta era numele comun al tuturor militarilor în termen.Când erai învățat cum să răspunzi la un ordin, așa suna: “Permiteți să raportez, sunt soldat Păpurică, bla bla”. Toți eram niște păpurici.Revenim în Drumul Taberei. Eu, caporalul Huc, merg în continuare spre Ministerul Apărării. Sunt tot în misiune, una plăcută până acum. Duc o raniță în spate, în care am cam un kilogram de cireșe, culese dimineață din livada unității de la Otopeni. Intru în Minister (la intrare mai primesc un covrig de la ofițerul de serviciu – “ia, caporale, că vin oamenii și ne aduc covrigi de nu mai avem unde să îi punem. Au luat câinii din curtea ministerului câte două kilograme pe ei de la Revoluție până acum…”) și mă îndrept spre o clădire părăginită. Deschid ușa cu un scârțâit preluuuuuuuuuuung. Cădeau pereții, dar podeaua lucea, semn că un soldat harnic avea sector acolo. Cu petrol dădea pe jos, e clar. Mirosea de amețeai instantaneu.“Să trăiți, am venit să iau filmul”, am spus în timp ce scot din raniță cireșele de mai. Dacă îi dădeai ceva subofițerului simpatic, puteai să îți alegi filmul pe care a doua zi, în clubul unității, îl proiectai colegilor militari.          „Să trăiești, tinerețe! Uită-te pe rafturi, alege ce vrei!”Deja făceam asta, mă uitam pe rafturi după un film mai scurt. Un film de o oră și 45 de minute avea 12 role cu peliculă, cântărea vreo 25 de kilograme. Privirea mi-a picat pe 7 role stinghere. Aproape că se înjumătățea greutatea pe care trebuia să o car în spate, prin tramvaiul 41, prin autobuzul 449 și încă vreo doi kilometri pe jos până la unitatea din Otopeni.“Știți ce film este acesta?” “Unul scurt, golanule”, mustăcește subofițerul. Mă uit pe capacul rolei, era un film produs în Republica Democrată Germană.“Îl iau pe acesta”, spun fericit. „Ia-l, flăcău!”Nu prea aveam succes cu filmele mele. Inițiativa privată intrase chiar și în unitățile militare. Un militar reușise să bage în unitate un aparat video. Cei care voiau să vadă videoclipul cu Lambada, ca să învețe cum se dansează piesa, sau să vadă videoclipul Sacrifice al lui Elton John – ăsta rupea atunci, sau să vadă un pornoșag cu gândul la iubita pe care a lăsat-o acasă, plăteau 5 lei și erau mult mai satisfăcuți – chiar și la propriu – decât dacă vedeau gratuit un film adus de mine de la minister.Producție RDG, țineți cont…Sâmbătă, în timp ce în sala de festivități rula filmul meu, au fost vreo 10 militari. Unii s-au uitat plictisiți un sfert de oră și au plecat, unii au scris iubitelor scrisori de amor… Când s-a terminat și rola 7, pe ultimii doi militari din sală i-am trezit din somn și i-am trimis spre dormitoare, să își continue activitatea.Luni, am dus filmul înapoi. A venit iar vineri și m-am dus să iau alt film. Era o căldură înfiorătoare. Mâncând covrigul primit când am coborât din 41 – de data asta mi l-a dat o femeie, mă gândeam la ce chin va fi drumul înapoi. Aveam cămașă cu mânecă scurtă – aveam voie, tăiase mama mânecile uneia normale, dar gandul la cum îmi vor fierbe ciorapii aia groși în bocanci la întoarcere nu îmi dădea deloc pace. Făcusem deja experimentul după o zi de instrucție, dacă aruncai ciorapii în sus, se lipeau de tavan. Nu mai spun de miros…Și brusc, când a scârțâit ușa depozitului de filme, mi-a venit o idee. „”Să trăiți, am venit sa iau filmul”, spun eu în timp ce scoteam din raniță punga cu cireșe.“Spune, tinerețe, ce vrei să îți dau?” ”Să știți că filmul din RDG a avut un succes nebun. Am doi colegi înnebuniți după filmul nemțesc democrat. Ăștia doi, după armată, au de gând să dea examen la Institutul de cinematografie de la ei, de la Caracal. Au mai chemat și alți colegi mâine, să revedem filmul din RDG. Mi-l mai dați o data?”S-a uitat subofițerul lung spre mine, eu încercam să mimez seriozitatea. A zâmbit… ”Ce porc ești, caporale. Hai, ia filmul și marș de aici!”Am băgat cele 7 role în raniță și dus am fost. Sâmbătă, când rula filmul, nu mai era nimeni în sală încă de la rola 5.Luni am dus filmul din nou la minister. “Hai, domnu’ caporal, că tovarăș nu mai pot să îți spun, bine ai venit, că am treabă. Toate filmele produse în țările comuniste se dau la casat. Deja ardem din ele în spatele ministerului, lângă cimitirul Ghencea. Inclusiv filmul ăla din ranița ta îl ardem acum. Auzi, știi ce am găsit în spatele raftului?”“Nu, domnu’!”“Bă, am găsit încă 5 role din filmul ăsta din RDG. Aveau praf de două degete pe ele. Cred că erau căzute de 10 ani, pe puțin. Filmul tău n-a avut final, băi băiatule! Le-ai dat colegilor tăi, pe lângă faptul că era un film prost, un film neterminat!” Auzi, frate… Mă simțeam puțin vinovat. Dar oricum, nu se uita nimeni la filmul ăsta redegist. Am plecat la unitate cu ranița goală, ușor abătut. Nu am mai mers după filme la minister. S-au casat toate filmele comuniste, dar altele nu erau.Cum mi-am adus aminte povestea asta? Am văzut decizia australienilor de a-l expulza pe Djokovic înainte de a apuca să intre pe teren, să joace primul game. Și mi s-a părut fix ca povestea mea cu filmul prost, neterminat. Djokovic e nevaccinat, o fi tâmpit, o fi încălcat legea. Dar e un sportiv uriaș.Eu aș fi vrut să fie lăsat pe teren și să ia bătaie rău, în primul tur. Să îl huiduie spectatorii, să fie umilit de adversar, să râdă de el colegii de vestiar.Așa, Djokovic nu mai e un sportiv, e doar un oarecare nevaccinat, un Șoșoc masculin, un erou al celor care vor manipula informațiile din interes sau din imbecilitate.Erou într-un film prost, căruia nu îi vom afla finalul vreodată. Marius HUC este producător de televiziune, unul dintre cei mai speciali jurnaliști din România

Source link